When I first got a phone call from Raluca Antonescu, more than one year ago, proposing to work together with her and BICAU on this project, I couldn’t hide my excitement. I have grown with the idea that architects are contemporary artists and stars, shaping the cities we live in and tickling our imagination, suggesting ways to experience space, light and time.

In Italy, where I studied architecture, architects did not just build, they were also industrial designers, fashion designers, furniture designers, filmmakers, photographers, writers, painters, philosophers, and more. They made out of architecture and design in general a political manifesto, a clear choice regarding how people would live, use and experience space, always taking into account the environmental impact and its social and political implication.

Then when I moved to Paris, I saw how architects and designers were elevated to the status of super stars, national heroes, that served as brand builders giving life to modern spaces that took into account a pretty charged history. People like Jean Nouvel or Christian De Portzampac or Philip Stark were featured in magazines like Vogue, and were invited to TV shows. Why that? Because they were not just architect of a building or another. They were architects of our living experience, of our collective memories, of the living city that should evolve. They were the new cultural landmarks.

That’s why I felt that this book is so important, a kind of a milestone in the history of Romania’s contemporary architecture, history in the making. Now, more than ever, Romanian architecture is evolving at an amazing speed. After a long dark period, Romanian architecture is back, entering in dialog with business, politics, ecology and contemporary culture. More important, today’s architecture is at the very heart of the urban environment, and of our life.

The book is also an up-to-date reference guide, with extensive photography, biographical and contact information, and a careful selection of today’s and tomorrow’s most influential Romanian architects. It is the first time we have in the same book the most representative architects, and their work. I insisted personally to make sure we meet, photograph and talk to each architect or architectural firm, so we could transmit the experience of introducing those architects, who they are, what they think about their profession, how they look, and what is their body of work. It is time we get to know them, open a dialogue with them, ask their opinion about anything that affects our life, not just about architecture. It’s time we acknowledge, also in Romania, the role and influence of those professionals that dream up the space and the cities we live in.

I must say that this book was a team effort, involving a lot of people and months of work. You will find the complete list at the beginning of the book, but I would like to mention photographer Vali Camara for the great job he did working on the portraits of the architects, and Raluca Antonescu for the huge effort it took for meeting all the architects, talking to them and writing their profiles.

Rachad El Jisr publisher, Business Media Group

“Casa Poporului nu este arhitectura, este ideologie inzidita” spunea arhitectul Augustin Ioan in documentarul Arhitectura si puterea, un material de exceptie, pe care l-am redescoperit pe rafturile magazinelor in preajma Craciunului.Documentarul ofera cea mai concludenta demonstratie a modului in care arhitectura comunista a determinat inradacinarea si raspandirea doctrinei.O lectie de istorie usor digerabila si care explica starea actuala a lucrurilor. Cum a ajuns arhitectura stalinista la Bucuresti, cum s-a destramat Micul Paris si cum spatiul in care traiam, faimoasele blocuri comuniste, au ajuns sa ne influenteze modul de gandire si locuire. Locuirea colectivă nu este o invenţie socialistă. Blocul însă da. Pentru că cele două noţiuni sunt cât se poate de distincte. Probabil că romanii din antichitate care locuiau în aşa numitele insulae, în construcţii ce puteau ajunge până la 7 nivele, nu l-au cunoscut pe administratorul de bloc de astăzi. Şi nici pe vecinul care insistă să dea muzica tare. Pe de altă parte discuţia de faţă se referă de fapt la concept, un concept de locuire colectivă care iniţial a diferit total de blocurile zilelor noastre şi care a preocupat şi arhitecţi precum Le Corbusier. Un mic istoric şi o concluzie. Despre cum am ajuns să dezbatem în şedinţele de bloc instalarea interfonului.

Problemele legate de locuire au generat adesea reacţii controversate legate de modalităţile de dezvoltare a comunităţilor. Cu toţii privim de fapt, diferit, modul de dezvoltare al oraşului în care trăim şi care ajunge să ne influenţeze comportamentul sau chiar mentalitatea de locuitori ai unei mari aglomerări urbane. Este normal ca în România dezvoltarea oraşelor să se reducă practic la construirea de numeroase ansambluri rezidenţiale de blocuri cu multe nivele, care parcă vin să aglomereze şi aşa destul de asediata viaţă cotidiană? Este destul de greu să răspunzi simplu la această întrebare. Sunt mulţi factori care influenţează şi condiţionează acest tip de dezvoltare. De fapt aceste locuinţe colective cu mai multe nivele au constituit o soluţie cu avantaje mari, tehnice şi economice, în zonele cu densitate mare a populaţiei, devenind o formă de locuire care putea acumula mai mulţi locuitori pe unitatea de teren ocupată.
Istoric vorbind, locuinţele colective au aparut, in Roma Antică. De obicei parterul era alocat unor funcţiuni legate de comerţ sau afaceri iar restul etajelor erau destinate locuirii, ajungând până la construcţii destul de înalte, de până la 7 etaje. Pe parcursul istoriei, indiferent de perioadă, locuintele colective au constituit un model de locuire specific marilor oraşe sau aglomerări urbane.

Odată cu Revolutia Industriala au apărut însă mai multe probleme, legate de organizarea oraşelor, de noile necesităţi ale locuitorilor, de transport, salubritate, de infrastructura necesară vieţii cotidiene, probleme care au influenţat în mod direct dezvoltarea oraşelor şi a modelelor de locuire. Trecând peste ideile futuriste, care au creionat modele mai mult sau mai puţin utopice, Revolutia din Octombrie din Rusia, a impus un model nou de locuire pentru găzduirea modului de viaţă socialist. Odată cu abolirea proprietăţii private în 1918, construcţiile existente au fost reorganizate, pentru a permite locuirea în comun a mai multor familii. Dar pentru că fondul locativ era limitat, a fost nevoie de construcţii noi, în conformitate cu noua ordine socialistă, cu referire la aspecte legate inclusiv de viaţa de cuplu sau de familie – care, asa cum ştim, nu constituia elementul primar în societatea socialistă. Au fost propuse mai multe experimente, inclusiv divizarea populaţiei pe grupe de vârstă, înlocuind familia şi programând viaţa personală dupa modele presetate, modele considerate la momentul respectiv prea avansate.
În 1928 a început lucrul la prima construcţie dintr-un ansamblu experimental de 6 clădiri, denumit NARKOMFIN. O iniţiativă a Comisariatului Poporului pentru Finanţe, amplasată în apropiere de râul Moscova şi care ar fi trebuit să reprezinte tipul “tranzitoriu” spre un model nou de locuire în Uniunea Sovietică. Un grup de arhitecţi şi ingineri, condus de Moisei Ginzburg şi Ignati Milnis, a propus proiectul respectiv în urma unor studii care s-au întins pe durata mai multor ani şi care analizau problematica organizării ştiinţifice a vieţii. De altfel în 1932, după terminarea construcţiei, au şi publicat cartea denumită “Locuirea”.
Ideea proiectului era de fapt stimularea locuirii colective, măcar parţial, faţă de experimentele propuse în anii de început ai socialismului, legate obligatoriu de o viaţă in comun. Complexul ar fi trebuit să cuprinda 4 clădiri distincte: un bloc de locuinte cu 5 etaje, cu apartamente de 2 si 3 camere, o şcoală cu cantină, o grădiniţă şi un bloc de servicii. O bibliotecă şi o terasă grădină pe doua etaje completa zona comună de loisir a locuitorilor imobilului. Întregul ansamblu ar fi trebuit să funcţioneze ca un hotel cu servicii superioare, însa încă de la inceput unii dintre locatari au dorit bucătării mai mari în locul chicinetelor propuse prin proiect, precum şi alte îmbunătăţiri. La scurt timp întreaga compartimentare a fost alterată, iar stilul de viaţă propus a fost respins.
Atras de noul model locativ, arhitectul Le Corbusier, unul dintre părinţii arhitecturii moderne, a studiat ansamblul Narkomfin în decursul vizitelor în Uniunea Sovietică, folosind o parte a ideilor în Unităţile de locuit de la Marsilia, Nantes-Reze, Berlin-Westend şi Firminy, construite după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Unitatea de locuit din Marsilia avea peste 300 de apartamente dispuse pe 12 etaje, era suspendată pe stâlpi şi conţinea funcţiuni de comert, sport, dispensar şi educaţie. Terasa comună era amenajată ca spaţiu de loisir şi avea includea o piscină. Deşi nu dispunea de suprafeţe mari sau parcare amenajată, construcţia în sine este destul de populară, fiind locuită de oameni cu venituri medii.
Abia după cel de-al doilea razboi mondial necesitatea reconstruirii rapide oraşelor, pe aproximativ aceeaşi suprafaţă şi fără extinderi mari în afara ariei existente a acestora, a condus la dezvoltarea locuinţelor colective cu mai multe niveluri, atât în Europa cât şi pe alte continente. Initial au fost privite ca o soluţie modernă, cu panorame interesante şi costuri rezonabile. Însă cu timpul – odată cu degradarea construcţiilor şi amalgamarea mai multor tipologii de locatari, de diverse nivele intelectuale şi materiale, dublată şi de creşterea criminalităţii – şi–au câştigat rapid reputaţia de locuinţe ieftine, fiind în cele mai multe cazuri ocolite de cumpărători. 

Practic nu locuirea colectivă în sine era problema majoră, ci modul în care aceste construcţii erau administrate. Dacă înainte vreme întreaga clădire de apartamente era deţinută de un singur proprietar şi ulterior închiriată, un model practicat şi astăzi în multe ţări occidentale, acum locuitorii erau puşi în faţa faptului împlinit. Nu mai exista un unic administrator care să reabiliteze clădirea, să instaureze reguli, să ţină sub control componenţa locatarilor din punct de vedere categorii sociale şi putere financiară. Brusc oamenii trebuiau să se înţeleagă, să interacţioneze. Mulţi dintre ei erau proprietari şi atunci îşi exercitau dreptul în consecinţă, făcând fiecare ce considera de cuviinţă. Acest lucru a determinat o oarecare respingere a modelului locativ în Europa. Nu includem aici blocurile cu administraţie proprie, situate în zone centrale, unde în costurile de întreţinere apăreau şi serviciile aferente unei astfel de construcţii, cu serviciu propriu de securitate şi alte facilităţi.
Deşi hulit in Europa, conceptul a prins rădăcini puternice în Asia, în ţări precum Japonia, China, Coreea sau Vietnam, unde ansamblurile rezidenţiale cuprindeau funcţiuni adiacente precum malluri, zone comerciale, birouri, săli de sport, parcaje sau alte utilităţi.  În Canada şi SUA, conceptul de locuinţe colective cu mai multe niveluri a căpătat alte valenţe, fiind integrat în zona centrală a oraşului pentru a oferi condiţii superioare de locuire, aproape de toate punctele cheie din centrul metropolei. Aceste apartamente erau în general destinate populaţiei cu venituri medii şi mari. Puţine apartament erau cumpărate, cele mai multe fiind oferite spre închiriere. Firma care administra imobilul oferea un întreg şir de servicii pentru rezidenţi, în funcţie de care se calcula întreţinerea sau chiria. 

  
În Romania, modelul de locuire promovat s-a manifestat cu preponderenţă în zona blocurilor cu mai multe nivele, atât înainte de revoluţie, cât şi după aceea, mizând pe o anumită cerere şi pe o anumită obişnuinţă de a locui în astfel de imobile. Fără a se lua în considerare problemele adiacente legate de trafic, transport în comun şi alte servicii urbane, totul pe fondul unei dezvoltări mult mai încete a infrastructurii necesare pentru implementare. Cumpărarea la preţuri mici a apartamentelor imediat după revoluţie a generat o ţară de proprietari care nu îşi permit lucrările de reabilitare sau întreţinere a construcţiilor. În mentalitatea colectivă spaţiile precum scara blocului, holurile sau terasa nu aparţin proprietarilor, ci cumva unei entităţi nedefinite, probabil în subcolectiv statului, fiind evident tratate ca atare. S-a ajuns în punctul în care este absolut necesară o reabilitare – consolidări, reabilitarea instalaţiilor, reabilitări termice sau retuşuri estetice. Însă pe lângă costurile imense, aceasta ar presupune relocarea proprietarilor, pentru o perioadă lungă de timp, în alte spaţii.
S-au cumpărat practic apartamente vechi, multe dintre ele prost construite, multe dintre ele afectate de lucrările de transformare prin eliminarea de pereţi de rezistenţă sau supraîncărcarea balcoanelor cu tâmplărie de metal. Este evident că o mare colectivitate de apartamente nu va reuşi sa managerieze foarte uşor aceste reabilitări, tocmai datorită diversităţii tipurilor de locatari, a nivelului de înţelegere a problematicilor apărute. În fapt nu locuirea colectivă este problema fundamentală, ci modul în care am înţeles să locuim în aceste blocuri, construite din capul locului în aşa fel încât nu au inspirat la grijă şi respect faţă de spaţiul de locuire. Nu în zadar se afirmă că arhitectura poate schimba stilul de viaţă al oamenilor. Cu siguranta veti surprinde si in comportamentul vostru gesturi reflexe din perioada comunista, chiar daca poate nu aveati mai mult de 10 ani in 1989. Sunt adanc inoculate si probabil ca nu vom scapa pea curand de ele, pana ce blocurile in care traim nu se vor fi transformat aproape total.  
 

Câteva imagini.

Extras din inteviul publicat in A50 - 50 de birouri de arhitectura din Romania

Extras din inteviul publicat in A50 - 50 de birouri de arhitectura

Club A, în ciuda unor presiuni pe care le-am fãcut, a fost retrocedat cãtre proprietari. S-a considerat cã au dreptul la el, desi, în parantezã fie spus, n-a fost nimic acolo niciodatã. Eu, care l-am fãcut, stiu ce-a fost în ‘67. Atunci l-am primit tocmai pentru cã era o groapã, n-avea niciun fel de finisaj, absolut nimic, era o fundatie într-un subsol! E foarte frumos acum sã iei o casã aranjatã, cu o traditie… În instantã am avut initial câstig de cauzã, dar proprietarii au fãcut recurs si au câstigat, în ciuda faptului cã existã o lege care prevede cã spatiile destinate Invãtã­mantului nu pot fi retrocedate. Pe motivul cã în Club A existã un bufet - dar acest bufet a fost de când lumea, nu se putea un club de searã, cultural, fãrã bufet - s-a considerat cã acolo au loc activitãti comerciale, deci nu activitãti educative.
Evident, este o chestiune de interpretare, dar dacã judecãtorul a dat o sentintã definitivã…
Cert e cã am încercat sã-l cumpãrãm, ca sã rãmânã al universitãtii de arhitecturã. Clubul înseamnã mai mult decât un simplu loc de pierdere - ca sã nu spun de câstigare - a timpului liber. Înseamnã o demonstratie de rezistentã prin cultură pe care am fãcut-o în decursul a peste 38 de ani. El a fost întotdeauna al studentilor, din generatie în generatie. Ei au preluat si au continuat si ideea si activitatea. E adevãrat însã cã în ultimul timp si oferta de cluburi s-a diversificat… au apãrut cluburi mai tentante, programul de searã, dupã atelierul de la 8, n-a mai prins, cu conotatia lui culturalã.
Acum lumea vine la club pe la 11, mai mult ca sã danseze. A fost greu sã mentinem interesul studentilor pentru activitãtile culturale, iar scoala nu putea, si nici nu voia, sã transforme Club A
într-o simplã discotecã, chiar dacã, pe vremuri, aici a fost loc de dans în fiecare vineri, sâmbatã si duminicã! As mai putea mentiona cã astãzi Club A nu mai are membri, nu se mai fac programe pentru membrii clubului, nu se mai organizeazã zile ale membrilor clubului, pentru cã generatiile n-au continuat traditia si nu puteam sã rãmân eu vesnic student ca sã mã ocup de lucrurile acestea.

Extras din interviul publicat in A50 - 50 de birouri de Arhitectura din Romania

Pentru cei interesaţi, comunicatul de presa, mai…”oficial”.

Bucureşti, 27 noiembrie 2008 - Business Week, în parteneriat cu BICAU – Banca de Informaţii în Construcţii, Arhitectură şi Urbanism, lansează „A50 – 50 de birouri de arhitectură”, lucrarea care reuneşte pentru prima dată cele mai reprezentative birouri de arhitectură din România.

Plecând de la ideea că arhitectura este omniprezentă, influenţându-ne stilul de viaţă şi modul în care percepem lumea, lucrarea se constituie într-un prim efort de promovare a arhitecturii româneşti către publicul larg. „Cunoaşterea arhitecţilor a devenit în ţările occidentale o chestiune de cultură generală, având în vedere impactul arhitecturii asupra vieţii de zi cu zi” a declarat Rachad El Jisr, Publisher Business Media Group.

A50 prezintă birourile de arhitectură şi arhitecţii fondatori, cu stilul lor de lucru şi unele dintre cele mai reuşite proiecte realizate de-a lungul timpului. Lucrarea se adresează atât publicului larg, „utilizatorilor” de arhitectură, cât şi beneficiarilor, companiilor din segmentul constucţiilor, home&garden, precum şi celor pasionaţi de acest domeniu. În paginile A50 se regăsesc şi interviuri speciale cu arh. Mircea Ochinciuc – Preşedinte OAR Bucureşti, arh. Dan Marin – Vice Preşedinte OAR Bucureşti pe probleme de etică, Emil Barbu Popescu – Preşedintele Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” şi Adrian Bold – fostul Arhitect Şef al capitalei. Interviurile oferă în premieră lămuriri la întrebările legate de evoluţia Bucureştiului, a arhitecturii şi urbanismului în România.

„Lucrarea reprezintă un adevărat ghid pentru cei care nu îi cunosc pe arhitecţi sau care prin natura muncii lor au nevoie să se afle într-un permanent contact cu aceştia” a menţionat Alexandru Belciug, Director General BICAU. A50 include portrete fotografice inedite cu arhitecţii prezentaţi, sute de imagini cu proiecte realizate sau premiate, interviuri cu fondatorii birourilor precum şi datele lor de contact.

„Nu ne-am propus să facem o carte specializată de arhitectură, ci să oferim un punct de reper, să comunicăm arhitectura românească contemporană prin arhitecţi şi proiectele lor. Prin această lucrare, susţinem cea mai importantă idee care se desprinde după lectură: în România se face şi arhitectură de calitate, este important să-i cunoaştem pe arhitecţi şi să-i lăsăm să îşi aducă contribuţia la definirea spaţiului în care trăim” a mai precizat Alexandru Belciug.

La nivel internaţional BusinessWeek a sprijinit de-a lungul timpului numeroase proiecte legate de promovarea arhitecturii şi a inovaţiei, Premiile BusinessWeek pentru design devenind deja un punct de reper al industriei. De cealaltă parte, BICAU reprezintă cea mai mare bancă de informaţii în arhitectură şi construcţii la nivel european, constituindu-se într-un important instrument de lucru pentru toţi profesioniştii din domeniu.

Lucrarea este disponibilă în reţeua de librării Cărtureşti, Diverta, Humanitas şi reţeaua naţională InMedio începând cu data de 04 decembrie, la preţul de 97 RON. Lucrarea poate fi achiziţionată şi online, prin intermediul magazinului virtual www.metropolis.ro.

Extras din interviul publicat in lucrarea A50 - 50 de birouri de arhitectura din Romania