Arhitectura si puterea

“Casa Poporului nu este arhitectura, este ideologie inzidita” spunea arhitectul Augustin Ioan in documentarul Arhitectura si puterea, un material de exceptie, pe care l-am redescoperit pe rafturile magazinelor in preajma Craciunului.Documentarul ofera cea mai concludenta demonstratie a modului in care arhitectura comunista a determinat inradacinarea si raspandirea doctrinei.O lectie de istorie usor digerabila si care explica starea actuala a lucrurilor. Cum a ajuns arhitectura stalinista la Bucuresti, cum s-a destramat Micul Paris si cum spatiul in care traiam, faimoasele blocuri comuniste, au ajuns sa ne influenteze modul de gandire si locuire. Locuirea colectivă nu este o invenţie socialistă. Blocul însă da. Pentru că cele două noţiuni sunt cât se poate de distincte. Probabil că romanii din antichitate care locuiau în aşa numitele insulae, în construcţii ce puteau ajunge până la 7 nivele, nu l-au cunoscut pe administratorul de bloc de astăzi. Şi nici pe vecinul care insistă să dea muzica tare. Pe de altă parte discuţia de faţă se referă de fapt la concept, un concept de locuire colectivă care iniţial a diferit total de blocurile zilelor noastre şi care a preocupat şi arhitecţi precum Le Corbusier. Un mic istoric şi o concluzie. Despre cum am ajuns să dezbatem în şedinţele de bloc instalarea interfonului.

Problemele legate de locuire au generat adesea reacţii controversate legate de modalităţile de dezvoltare a comunităţilor. Cu toţii privim de fapt, diferit, modul de dezvoltare al oraşului în care trăim şi care ajunge să ne influenţeze comportamentul sau chiar mentalitatea de locuitori ai unei mari aglomerări urbane. Este normal ca în România dezvoltarea oraşelor să se reducă practic la construirea de numeroase ansambluri rezidenţiale de blocuri cu multe nivele, care parcă vin să aglomereze şi aşa destul de asediata viaţă cotidiană? Este destul de greu să răspunzi simplu la această întrebare. Sunt mulţi factori care influenţează şi condiţionează acest tip de dezvoltare. De fapt aceste locuinţe colective cu mai multe nivele au constituit o soluţie cu avantaje mari, tehnice şi economice, în zonele cu densitate mare a populaţiei, devenind o formă de locuire care putea acumula mai mulţi locuitori pe unitatea de teren ocupată.
Istoric vorbind, locuinţele colective au aparut, in Roma Antică. De obicei parterul era alocat unor funcţiuni legate de comerţ sau afaceri iar restul etajelor erau destinate locuirii, ajungând până la construcţii destul de înalte, de până la 7 etaje. Pe parcursul istoriei, indiferent de perioadă, locuintele colective au constituit un model de locuire specific marilor oraşe sau aglomerări urbane.

Odată cu Revolutia Industriala au apărut însă mai multe probleme, legate de organizarea oraşelor, de noile necesităţi ale locuitorilor, de transport, salubritate, de infrastructura necesară vieţii cotidiene, probleme care au influenţat în mod direct dezvoltarea oraşelor şi a modelelor de locuire. Trecând peste ideile futuriste, care au creionat modele mai mult sau mai puţin utopice, Revolutia din Octombrie din Rusia, a impus un model nou de locuire pentru găzduirea modului de viaţă socialist. Odată cu abolirea proprietăţii private în 1918, construcţiile existente au fost reorganizate, pentru a permite locuirea în comun a mai multor familii. Dar pentru că fondul locativ era limitat, a fost nevoie de construcţii noi, în conformitate cu noua ordine socialistă, cu referire la aspecte legate inclusiv de viaţa de cuplu sau de familie – care, asa cum ştim, nu constituia elementul primar în societatea socialistă. Au fost propuse mai multe experimente, inclusiv divizarea populaţiei pe grupe de vârstă, înlocuind familia şi programând viaţa personală dupa modele presetate, modele considerate la momentul respectiv prea avansate.
În 1928 a început lucrul la prima construcţie dintr-un ansamblu experimental de 6 clădiri, denumit NARKOMFIN. O iniţiativă a Comisariatului Poporului pentru Finanţe, amplasată în apropiere de râul Moscova şi care ar fi trebuit să reprezinte tipul “tranzitoriu” spre un model nou de locuire în Uniunea Sovietică. Un grup de arhitecţi şi ingineri, condus de Moisei Ginzburg şi Ignati Milnis, a propus proiectul respectiv în urma unor studii care s-au întins pe durata mai multor ani şi care analizau problematica organizării ştiinţifice a vieţii. De altfel în 1932, după terminarea construcţiei, au şi publicat cartea denumită “Locuirea”.
Ideea proiectului era de fapt stimularea locuirii colective, măcar parţial, faţă de experimentele propuse în anii de început ai socialismului, legate obligatoriu de o viaţă in comun. Complexul ar fi trebuit să cuprinda 4 clădiri distincte: un bloc de locuinte cu 5 etaje, cu apartamente de 2 si 3 camere, o şcoală cu cantină, o grădiniţă şi un bloc de servicii. O bibliotecă şi o terasă grădină pe doua etaje completa zona comună de loisir a locuitorilor imobilului. Întregul ansamblu ar fi trebuit să funcţioneze ca un hotel cu servicii superioare, însa încă de la inceput unii dintre locatari au dorit bucătării mai mari în locul chicinetelor propuse prin proiect, precum şi alte îmbunătăţiri. La scurt timp întreaga compartimentare a fost alterată, iar stilul de viaţă propus a fost respins.
Atras de noul model locativ, arhitectul Le Corbusier, unul dintre părinţii arhitecturii moderne, a studiat ansamblul Narkomfin în decursul vizitelor în Uniunea Sovietică, folosind o parte a ideilor în Unităţile de locuit de la Marsilia, Nantes-Reze, Berlin-Westend şi Firminy, construite după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Unitatea de locuit din Marsilia avea peste 300 de apartamente dispuse pe 12 etaje, era suspendată pe stâlpi şi conţinea funcţiuni de comert, sport, dispensar şi educaţie. Terasa comună era amenajată ca spaţiu de loisir şi avea includea o piscină. Deşi nu dispunea de suprafeţe mari sau parcare amenajată, construcţia în sine este destul de populară, fiind locuită de oameni cu venituri medii.
Abia după cel de-al doilea razboi mondial necesitatea reconstruirii rapide oraşelor, pe aproximativ aceeaşi suprafaţă şi fără extinderi mari în afara ariei existente a acestora, a condus la dezvoltarea locuinţelor colective cu mai multe niveluri, atât în Europa cât şi pe alte continente. Initial au fost privite ca o soluţie modernă, cu panorame interesante şi costuri rezonabile. Însă cu timpul – odată cu degradarea construcţiilor şi amalgamarea mai multor tipologii de locatari, de diverse nivele intelectuale şi materiale, dublată şi de creşterea criminalităţii – şi–au câştigat rapid reputaţia de locuinţe ieftine, fiind în cele mai multe cazuri ocolite de cumpărători. 

Practic nu locuirea colectivă în sine era problema majoră, ci modul în care aceste construcţii erau administrate. Dacă înainte vreme întreaga clădire de apartamente era deţinută de un singur proprietar şi ulterior închiriată, un model practicat şi astăzi în multe ţări occidentale, acum locuitorii erau puşi în faţa faptului împlinit. Nu mai exista un unic administrator care să reabiliteze clădirea, să instaureze reguli, să ţină sub control componenţa locatarilor din punct de vedere categorii sociale şi putere financiară. Brusc oamenii trebuiau să se înţeleagă, să interacţioneze. Mulţi dintre ei erau proprietari şi atunci îşi exercitau dreptul în consecinţă, făcând fiecare ce considera de cuviinţă. Acest lucru a determinat o oarecare respingere a modelului locativ în Europa. Nu includem aici blocurile cu administraţie proprie, situate în zone centrale, unde în costurile de întreţinere apăreau şi serviciile aferente unei astfel de construcţii, cu serviciu propriu de securitate şi alte facilităţi.
Deşi hulit in Europa, conceptul a prins rădăcini puternice în Asia, în ţări precum Japonia, China, Coreea sau Vietnam, unde ansamblurile rezidenţiale cuprindeau funcţiuni adiacente precum malluri, zone comerciale, birouri, săli de sport, parcaje sau alte utilităţi.  În Canada şi SUA, conceptul de locuinţe colective cu mai multe niveluri a căpătat alte valenţe, fiind integrat în zona centrală a oraşului pentru a oferi condiţii superioare de locuire, aproape de toate punctele cheie din centrul metropolei. Aceste apartamente erau în general destinate populaţiei cu venituri medii şi mari. Puţine apartament erau cumpărate, cele mai multe fiind oferite spre închiriere. Firma care administra imobilul oferea un întreg şir de servicii pentru rezidenţi, în funcţie de care se calcula întreţinerea sau chiria. 

  
În Romania, modelul de locuire promovat s-a manifestat cu preponderenţă în zona blocurilor cu mai multe nivele, atât înainte de revoluţie, cât şi după aceea, mizând pe o anumită cerere şi pe o anumită obişnuinţă de a locui în astfel de imobile. Fără a se lua în considerare problemele adiacente legate de trafic, transport în comun şi alte servicii urbane, totul pe fondul unei dezvoltări mult mai încete a infrastructurii necesare pentru implementare. Cumpărarea la preţuri mici a apartamentelor imediat după revoluţie a generat o ţară de proprietari care nu îşi permit lucrările de reabilitare sau întreţinere a construcţiilor. În mentalitatea colectivă spaţiile precum scara blocului, holurile sau terasa nu aparţin proprietarilor, ci cumva unei entităţi nedefinite, probabil în subcolectiv statului, fiind evident tratate ca atare. S-a ajuns în punctul în care este absolut necesară o reabilitare – consolidări, reabilitarea instalaţiilor, reabilitări termice sau retuşuri estetice. Însă pe lângă costurile imense, aceasta ar presupune relocarea proprietarilor, pentru o perioadă lungă de timp, în alte spaţii.
S-au cumpărat practic apartamente vechi, multe dintre ele prost construite, multe dintre ele afectate de lucrările de transformare prin eliminarea de pereţi de rezistenţă sau supraîncărcarea balcoanelor cu tâmplărie de metal. Este evident că o mare colectivitate de apartamente nu va reuşi sa managerieze foarte uşor aceste reabilitări, tocmai datorită diversităţii tipurilor de locatari, a nivelului de înţelegere a problematicilor apărute. În fapt nu locuirea colectivă este problema fundamentală, ci modul în care am înţeles să locuim în aceste blocuri, construite din capul locului în aşa fel încât nu au inspirat la grijă şi respect faţă de spaţiul de locuire. Nu în zadar se afirmă că arhitectura poate schimba stilul de viaţă al oamenilor. Cu siguranta veti surprinde si in comportamentul vostru gesturi reflexe din perioada comunista, chiar daca poate nu aveati mai mult de 10 ani in 1989. Sunt adanc inoculate si probabil ca nu vom scapa pea curand de ele, pana ce blocurile in care traim nu se vor fi transformat aproape total.